Avem la munca un coleg batran si bolnav, uitat intr-un post oarecare. Lucreaza prost din cauza sclerozei, iar cand vorbeste fata i se schimonoseste si cuvintele ies ciuntite din gura. Cand ne ciocnim uneori pe coridorul intunecat, eu visatoare, el schiop, garguiul viu urla vesel spre mine bau, iar eu tresar si-mi retin cu greu scarba. Mi-e si mila, mai ales ca sufletul ii este aproape la fel de had.
Azi m-am plimbat prin centru in pauza de masa si am rontait un covrig cald cu susan. In apropierea muzeului, pe langa liceul de arta, m-am oprit sa privesc fetele care ieseau de la ora de pictura tinand sub brat, cu acelasi gest grijuliu si mandru, sau cu aerul vatuit si gros cu care acoperi un secret, inutil camuflat sub masca indiferentei, cartoanele ude si viu colorate.
Unele lucruri se schimba atat de putin. In urma cu multi ani, la Brasov, aceleasi gesturi, aceleasi atitudini, aceleasi priviri. Am zambit. Seara, inainte sa plec, am povestit putin cu cele doua contabile. Mi-s foarte dragi, au sufletul cald si uneori umpic de tristete in priviri, dar altfel sunt pline de umor.
In drum spre casa am vazut filarmonica luminata si multimea de oameni imbracata elegant, asteptand, forfotind in fata palatului culturii. Pe strada miros de fum si de castane coapte cu miez aspru. Si un poem de O’Hara care-mi bucura inima. Libertatea pe care ti-o ingaduie cineva nu este acelasi lucru cu libertatea pe care ti-o oferi tu insuti, ca om.